ÎNCRÉDERE s.f. Acţiunea de a (se) încrede şi rezultatul ei; sentiment de siguranţă faţă de cinstea, buna-credinţă sau sinceritate a cuiva; credinţă. ♢ Expr. Om (sau persoană) de (mare) încredere = persoană căreia i se poate încredinţa orice secret, orice misiune. A pune chestiunea de încredere = a cere deputaţilor să-şi precizeze în anumite împrejurări, prin vot, atitudinea faţă de politica guvernului. A da vot de încredere = a aproba în parlament activitatea sau programul unui guvern. – V. încrede.

Încredere ≠ incertitudine, îndoială, neîncredere, suspiciune

ÎNCRÉDERE s. 1. (pop.) crezare, crezământ, (fig.) credit. (Se bucură de ~ lui.) 2. (livr.) confienţă, (înv.) credinţă. (Nu am ~ în el.) 3. nădejde, siguranţă. (Pot să am ~ în voi?) 4. optimism. (Priveşte cu ~ viitorul.)

încrédere s. f., g.-d. art. încréderii

ÎNCRÉDERE f. 1) v. A SE ÎNCREDE. 2) Sentiment de convingere; lipsă de îndoială. Priveşte cu ~ viitorul. ♢ A se bucura de ~ a fi considerat om cinstit şi de nădejde. Om (sau persoană) de ~ om serios, pe care te poţi bizui. Vot de ~ susţinere a unui program de activitate. [G.-D. încrederii; Sil. în-cre-] /v. a încrede