ÎNFÍGE, înfíg, vb. III. 1. Tranz. A face ca un obiect cu vârf ascuţit să intre adânc În ceva; a împlânta, a vârî. ♢ Expr. A înfige mâna sau mâinile (în ceva) = a apuca (ceva) cu putere. ♦ A împlânta ceva într-un obiect ascuţit. 2. Refl. Fig. (Fam.) A se apuca de ceva (fără dreptul sau priceperea necesară), a intra sau a se amesteca undeva cu obrăznicie. [Prez. s. înfipsei, part. înfipt] – Lat. infigere.

ÎNFÍGE vb. 1. a băga, a împlânta, a vârî, (rar) a implanta,(înv. şi reg.) a petrece. (A ~ cuţitul în animal.) 2. a intra, a se împlânta, a pătrunde. (Glonţul i s-a ~ adânc în corp.) 3. v. trage.

înfíge vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. înfíg, perf. s. 1 sg. înfipséi, 1 pl. înfípserăm; part. înfípt

A SE ÎNFÍGE mă înfíg intranz. fig. (despre persoane) 1) A se avânta cu energie şi cu poftă. ~ la sarmale. 2) A se băga în mod obraznic; a se amesteca nepoftit. ~ în discuţie. /<lat. infigere

A ÎNFÍGE înfíg tranz. 1) (obiecte ascuţite la vârf) A face să intre (adânc) cu ascuţişul; a împlânta. ~ un ac. ~ un par în pământ. ♢ ~ ochii a privi ţintă. 2) A face să intre în ascuţişul a ceva. ~ carnea în frigare. /<lat. infigere