ÎNVÍNGE, învíng, vb. III. Tranz. 1. A înfrânge, a bate pe inamic, pe adversar (în război), a triumfa, a doborî. 2. A stăpâni, a înfrâna, a domina (o dorinţă, o pasiune, o slăbiciune etc.). ♦ (Subiectul este o necesitate, o dorinţă, un sentiment etc.) A doborî, a birui, a copleşi; p. ext. a duce până la capăt. – În + vince (înv. „a învinge“ < lat.).

ÎNVÍNGE vb. 1. v. birui. 2. v. izbândi. 3. v. întrece. 4. v. depăşi. 5. v. stăpâni. 6. a(-şi) domina, a(-şi) înfrâna, a(-şi) stăpâni. (Şi-a ~ durerea.) 7. v. răzbi.

învínge vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. învíng, 1 pl. învíngem, perf. s. 1 sg. învinséi, 1 pl. învínserăm; part. învíns

A ÎNVÍNGE învíng tranz. 1) A înfrânge într-o luptă sau într-o întrecere; a birui; a bate; a dispune. 2) (porniri, dorinţe etc.) A face să nu se manifeste; a birui. /în + înv. vince