PLÁCĂ, plăci, s.f. 1. (De obicei urmat de determinări care indică materia) Bucată de material cu feţele plane şi cu o grosime uniformă şi mult mai mică decât celelalte două dimensiuni. ♢ Placă aglomerată = placă (1) obţinută prin aglomerarea cu lianţi sintetici a aşchiilor de lemn din sortimente inferioare sau din deşeuri de la exploatarea şi industrializarea lemnului. Placă turnantă (sau învârtitoare) = disc de oţel sau de fontă sau pod de tablier metalic, care se poate învârti în plan orizontal în jurul axei sale verticale şi care serveşte la întoarcerea vehiculelor feroviare, la trecerea lor de pe o linie pe alta etc. Placă fotografică = placă (1) de sticlă cu una dintre feţe acoperită cu o emulsie fotosensibilă, utilizată îndeosebi pentru realizarea negativelor fotografice, în spectroscopie, în microscopie etc. 2. Disc de ebonită pe care se imprimă vibraţiile vocii sau ale unui instrument muzical, spre a fi apoi reproduse cu ajutorul gramofonului, al patefonului, al pick-up-ului. ♢ Expr. (Fam.) A schimba placa = a schimba subiectul unei discuţii (care a ajuns să plictisească) sau atitudinea faţă de cineva. 3. (Înv.) Tăbliţă de ardezie pe care învăţau să scrie şcolarii începători. 4. (Tipogr.) Foaie de metal pe care se imprimă literele. 5. (Med.) Proteză dentară mobilă. Placă dentară. 6. ♢ (În sintagma) Placă funerară = placă de metal, de marmură etc., fixată pe o piatră de mormânt, pe care este scris numele persoanei decedate, anii de viaţă, un epitaf etc. – Din fr. plaque.

PLACÁ, plachez, vb. I. Tranz. 1. A acoperi suprafaţa unui element de construcţie, a unui obiect etc. cu un strat de material de altă natură, pentru a-l proteja, pentru a-i înfrumuseţa aspectul etc. 2. (La jocul de rugbi) A opri un jucător să pătrundă spre poarta adversă, imobilizându-l cu mâinile. 3. (Livr.) A părăsi, a abandona. – Din fr. plaquer.

PLÁCĂ s. 1. (înv.) tablă. (~ scrisă cu hieroglife.) 2. v. disc. 3. (TEHN.) placă învârtitoare v. placă turnantă; placă magnetică v. platou; placă tur-nantă v. placă învârtitoare. 4. proteză.

PLÁCĂ s. v. anod, pol pozitiv, tăbliţă.

PLACÁ vb. v. abandona, lăsa, părăsi.

placá vb., ind. prez. 1 sg. plachéz, 3 sg. şi pl. placheáză

plácă s. f., g.-d. art. plăcii; pl. plăci

A PLA//CÁ¹ ~chéz tranz. 1) (elemente de construcţie, mobilier etc.) A acoperi cu placaj. 2) (obiecte de lemn) A acoperi cu furnir; a furnirui. /<fr. plaquer

A PLA//CÁ² ~chéz tranz. (jucător de rugbi) A opri stăvilind calea spre poartă. /<fr. plaquer

PLÁC//Ă plăci f. 1) Bucată de material (lemn, metal, piatră etc.) cu feţele plane şi grosime uniformă, mult mai mică în raport cu feţele. 2) Piesă de masă plastică sau de ebonită pe care sunt imprimate vibraţii ale vocii sau ale instrumentelor muzicale pentru a fi reproduse; disc. ♢ ~ fotografică placă de sticlă acoperită pe o parte cu emulsie sensibilă la acţiunea luminii. ~ funerară placă cu inscripţie fixată pe un monument funerar. A schimba (sau a întoarce) ~a a schimba subiectul discuţiei sau comportarea faţă de cineva. [G.-D. plăcii] /<fr. plaque

placa( lemn de artar) cu axe de metal si roti de plastic/cauciuc folosit pentru a face diferite ghidusi.

placa transportorului (din lemn, este folosita ca suport pt. transportarea marfurilor, usurand miscarea, manipularea si deplasarea acestora – are o masura standard -)

PLACÁ vb. I. tr. 1. A acoperi feţele unui element de construcţie, ale mobilelor sau ale unui obiect metalic cu un strat de material de altă natură. 2. A opri un jucător la rugbi să pătrundă către buturile adverse., imobilizându-l cu mâinile. 3. (Av.) A ateriza pe verticală. [< fr. plaquer].

PLÁCĂ s.f. 1. Foaie de metal, de lemn, de sticlă, de ebonit etc. 2. Tablă, tăbliţă pe care este scris, săpat ceva. [Pl. plăci. / < fr. plaque, cf. it. placca].