STRĂBÚN, -Ă, străbuni, -e, adj. s.m. şi f. 1. Adj. Strămoşesc; străvechi. 2. S.m. şi f. Tatăl ori mama bunicului sau al bunicii, în raport cu strănepoţii lor; străbunic (1), răzbunic, strămoş (2). 3. S.m. şi f. Strămoş (1). – Stră- + bun.

STRĂBÚN adj., s. 1. adj. părintesc, strămoşesc, (înv.) străbunesc. (Să ne apărăm moşia ~.) 2. s. pl. părinţi (pl.), strămoşi (pl.). (Datină rămasă de la ~.) 3. s. străbunic, strămoş, (înv.) protopă-rinte. (E un ~ de-al meu.) 4. adj. străvechi, (înv.) străbunesc. (Datină ~.)

străbún adj. m., s. m., pl. străbúni; f. sg. străbúnă, pl. străbúne

STRĂBÚN¹ ~ă (~i, ~e) şi substantival (despre persoane) Care aparţine generaţiilor precedente; privitor la generaţiile precedente; din vremuri foarte îndepărtate; strămoşesc; străvechi. Glie ~ă. /stră- + bun