TĂTÁR, -Ă, tătari, -e s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Republicii Tătare sau din grupurile etnice (înrudite ca limbă cu această populaţie) stabilite în cursul istoriei în diferite regiuni din Asia şi Europa. ♦ Persoană care făcea parte din triburile de origine mongolă care în sec. XIII s-au întins din Asia până în Europa răsăriteană şi centrală, constituind statul Hoardei de Aur (de unde au făcut dese incursiuni în ţările vecine). ♢ Expr. Doar nu vin (sau dau) tătarii, se spune când cineva se grăbeşte sau fuge fără un motiv serios. Parcă-l alungă tătarii (din urmă), se spune despre cineva care se grăbeşte foarte tare. 2. Adj. Care aparţine tătarilor (1), privitor la tătari; tătăresc. ♦ (Substantivat, f.) Limba tătară. – Din tc. tatar.

TĂTÁR adj. tătăresc. (Triburile ~.)

TĂTÁR s. v. cocoş-de-munte, cocoş sălbatic, colos, curier, gigant, mătură, mesager, ştafetă, titan, uriaş.

tătár s. m., adj. m., pl. tătári; f. sg. tătáră, g.-d. art. tătárei, pl. tătáre

TĂTÁR¹ ~ă (~i, ~e) m. şi f. 1) Persoană care face parte din populaţia de bază a Tatariei sau este originară din Tataria. 2) ist. Persoană care făcea parte din unul din triburile ce au format statul feudal Hoarda de Aur (sec. XII-XV) şi hanatele de mai târziu. /<tăt., turc. tatar

TĂTÁR² ~ă (~i, ~e) v. TĂTĂRESC. /<tăt., turc. tatar

ţâţár s.m., n. 1. (s.m.) varietate de struguri. 2. (s.n.) biberon, susetă.