abstráct, -ă I. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real. ♢ în ~ = pe bază de deducţii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înţeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducţia abstractă şi încifrarea imaginii; abstracţionism. II. s. n. 1. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract. ♢ ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acţiunea acestuia. 2. categorie filozofică desemnând cunoaşterea proprietăţilor esenţiale şi generale. (< germ. abstrakt, lat. abstractus)

ABSTRÁCT, -Ă, abstracţi, -te, adj., s.n. 1. Adj. Care rezultă din separarea şi generalizarea însuşirilor caracteristice ale unui grup de obiecte sau de fenomene; care este considerat independent, detaşat de obiecte, de fenomene sau de relaţiile în care există în realitate. ♢ Loc. adv. În abstract = pe bază de deducţii logice, teoretice, fără legătură cu datele sau cu faptele concrete. 2. Adj. Conceput în mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de înţeles din cauza lipsei de ilustrări concrete. 3. S.n., adj. (Cuvânt) care are sens abstract (1). ♦ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb şi exprimă acţiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.

Abstract ≠ concret, palpabil, sesizabil

ABSTRÁCT adj. 1. teoretic. (Ipoteze ~.) 2. conceptual, noţional. (Conţinut ~ al unui enunţ.) 3. nonfigurativ. (Artă ~.)

abstráct adj. m. (sil. mf. abs-), pl. abstrácţi; f. sg. abstráctă, pl. abstrácte

abstráct s. n. (sil. mf. abs-), pl. abstrácte

ABSTRÁC//T ~tă (~ţi, ~te) şi adverbial 1) (în opoziţie cu concret) Care rezultă dintr-un proces de abstracţie; care cuprinde trăsăturile generale, detaşându-se de raporturile concrete. 2) Care este greu de înţeles din cauza lipsei elementelor concrete. ♢ În ~ a) pe calea deducţiilor logice; b) rupt de realitate. [Sil. abs-tract] /<lat. abstractus, germ. abstrakt

ABSTRÁCT, -Ă adj. (op. c o n c r e t) Care este rezultatul unei abstracţii; care este imperceptibil prin simţuri. ♢ (Mat.) Număr abstract = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; (gram.) substantiv abstract = substantiv care denumeşte o noţiune abstractă; artă abstractă v. abstracţionism (2) [în DN]. // s.n. Abstract verbal = substantiv derivat de la un verb, denumind acţiunea acestuia. ♢ În abstract = pe bază de deducţii logice; rupt de realitate. ♦ Conceput sub un aspect general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înţeles, bazat numai pe abstracţii. // s.n. 1. Categorie filozofică desemnând cunoaşterea proprietăţilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor. 2. Expunere sumară a conţinutului esenţial al unei lucrări. [< lat. abstractus, cf. fr. abstrait].

!abstráct¹ adj. m., pl. abstrácţi; f. abstráctă, pl. abstrácte

!abstráct² s. n., (elemente) pl. abstrácte