ADÍCĂ adv. 1. Şi anume, cu alte cuvinte, va să zică; adicălea, adicătelea. 2. La urma urmei, în definitiv; mai bine zis. ♢ Expr. (Substantivat) La (o) adică sau (reg.) la dică = a) la drept vorbind; ca să spun adevărul; b) în momentul hotărâtor, la nevoie. [Acc. şi: ádică. – Var.: (reg.) adécă, dícă adv.] – Et. nec.

ADÍCĂ adv. anume, (livr.) recte, (înv.) sireaci. (Amurgul vieţii, ~ bătrâneţea.)

adícă/ádică adv.

adícă/ádică adv.

ADÍCĂ adv. 1) Cu alte cuvinte; şi anume. 2) Înseamnă că; prin urmare; aşadar; deci. ♢ La o ~ a) la nevoie; b) la drept vorbind. [Acc. şi ádică] /Orig. nec.

Adica futi

ádícă, adv. – 1. Cu alte cuvinte, va să zică. – 2. (Înv.) Iată, uite. – Var. (înv.) adecă, adicăte(lea). < Lat. „ădaequē“ „deopotrivă, la fel“ (cf. Du Cange, şi Corpus gloss. lat., V, 21). Este curios că s-au căutat soluţii atît de îndepărtate, şi atît de absurde, şi că DAR se mulţumeşte să-l considere cuvînt de origine necunoscută. S-au propus gr. δίϰη „dreptate“ (Hasdeu; Jarnik, ZRPh.,XXVII, 502); adde quod (Ebeling, ZRPh., XXIV, 525; Candrea, Éléments, 64; Candrea). *addῑca, imper. de la *addῑcāre (Subak, Archegrafo triestino, XXX, 420; cf. REW 142); id est quod sau idem quod sau ad id quod (Philippide, Principii, 7); vide eccum (Creţu 304); ad id quod (Scriban); adest eccum (Procopovici, Adecă, în Omagiu lui I. Nistor, Cernăuţi, 1937, şi Dacor., X, 79), şi chiar tc., arab. dakika „clipă“ (Lokotsch, 469). Accentuarea ádică, singura menţionată de DAR, este mai puţin frecventă decît adícă. Accentele àdicătele(a) ne sînt necunoscute şi par puţin fireşti (cf. DAR); pentru explicarea lui -te-le la acest ultim cuvînt, cf. Procopovici, Dacor., X, 72-9. Din rom. provine ţig. adaki „numai“.

adica sa ti-o trag la muie