ÁFIN¹, afini, s.m. Arbust scund, foarte ramificat, cu frunze oval-alungite, cu flori de culoare roz-deschis şi cu fructe comestibile, răspândit în regiunile de munte (Vaccinium myrtillus). – Et. nec.

AFÍN², -Ă, afini, -e, s.m. şi f. (Jur.) Rudă prin alianţă. – Din lat. affinis.

áfin (arbust) s. m., pl. áfini

afín (rudă) s. m., pl. afíni

AFÍN ~i m. jur. Rudă prin alianţă. /<lat. affinis

ÁFIN ~i m. Arbust din regiunile de munte cu frunze ovale-alungite, flori roz-deschise şi cu fructe comestibile de culoare neagră-albăstruie. /Orig. nec.

AFÍN, -Ă adj. Înrudit. // s.m. şi f. Rudă prin alianţă. [< lat. affinis].

afín (-ni), s.m. – Arbust scund cu fructe comestibile. – Mr. afin. Lat. daphne, din gr. δάφνη „laur“ (Herzog, RF, I, 99-104); cf. calabr. áfina „laur“. Aspectul ambelor plante prezintă o analogie. Iordan, ZRPh., LIV, 367, respinge acest etimon, pentru că nu este clară pierderea lui -d; însă cf. mr. şi calabr., ceea ce demonstrează că fenomenul este deja romanic. După Puşcariu, Dacor., VIII, 103-5, şi Scriban, etimonul ar fi lat. acinus „boabă“, contaminat cu daphne. Mag. áfonya nu este sursa cuvîntului rom., cum credea Cihac, II, 475, ci derivă de la acesta, ca şi rut. (j)afini, jafyna, săs. afunje (Candrea, Elemente, 406). – Der. afină, s.f.; afinet (var. afinar, afiniş), s.n. (loc pe care cresc afini).