AFINÁ, afinez, vb. I. Tranz. 1. A separa de impurităţi o masă metalică. 2. A subţia firele de lână, de bumbac etc. – Din fr. affiner, it. affinare.

ÁFINĂ, afine, s.f. Fructul comestibil al afinului¹, o bacă în formă de bobiţă neagră-albăstruie, brumată, cu gust acrişor. – Forma feminină a lui afin¹.

afiná (a purifica, a subţia) vb., ind. prez. 1 sg. afinéz, 3 sg. şi pl. afineáză

áfină (fruct) s. f., g.-d. art. áfinei; pl. áfine

afínă (rudă) s. f., g.-d. art. afínei; pl. afíne

ÁFIN//Ă ~e f. Fructul afinului. [G. D. afinei] /Din afin

A AFIN//Á ~éz tranz. 1) (impurităţi) A separa în timpul topirii dintr-o masă metalică. 2) (fire de bumbac, de lână etc.) A subţia făcând (mai) fin. /<fr. affiner, it. affinare

AFINÁ vb. I. tr. 1. A înlătura impurităţile dintr-o masă metalică. 2. (Text.) A subţia, a face firele foarte fine. [< fr. affiner].

afîna (-néz, -át) vb. – A face ca un material solid să fie mai puţin compact sau mai moale. Lat. *affēnāre, de la fēnum „fîn“; este operaţia care se face de obicei cu fînul ca să se usuce, cf. *fēnāre › v. fr. fener, fr. faner. DAR îl derivă direct de la fîn.