ALTERNÁNŢĂ s.f. 1. Insuşirea de a alterna; revenire succesivă. 2. Schimbare regulată a unui sunet din temă prin altul în flexiune sau în familie lexicală; ablaut. – Din fr. alternance.

ALTERNÁNŢĂ s. v. alternare.

alternánţă s. f., g.-d. art. alternánţei; pl. alternánţe

ALTERNÁNŢ//Ă ~e f. 1) Caracter alternativ. 2) lingv. Proces care constă din schimbarea regulată a unui sunet din tema unui cuvânt în formele flexionare sau în familia unui cuvânt. ~ vocalică. ~ consonantică. /<fr. alternance

ALTERNÁNŢĂ s.f. 1. Schimbare care se petrece alternativ, rând pe rând; alternare, perindare. 2. (Lingv.) Schimbare a sunetelor unui cuvânt sau a cuvintelor aparţinând unei familii, cu ajutorul căreia se marchează diferenţa dintre formele gramaticale sau dintre derivate şi cuvântul de bază. [< fr. alternance].