AMĂGÍ, amăgesc, vb. IV. Tranz. şi refl. A (se) înşela. ♦ Tranz. A ispiti, a ademeni, a atrage (prin promisiuni mincinoase). – Lat. *ammagire.

A amăgi ≠ a dezamăgi

AMĂGÍ vb. 1. v. înşela. 2. a ademeni, a atrage, a ispiti, a momi, a seduce, a tenta, (înv.) a aromi, a năpăstui, (fig.) a îmbia. (Perspectiva îl ~.)

amăgí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. amăgésc, imperf. 3 sg. amăgeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. amăgeáscă

A SE AMĂG//Í mă ~ésc intranz. A lua un neadevăr drept adevăr; a se înşela; a se păcăli. /<lat. ammagire

A AMĂG//Í ~ésc 1. tranz. 1) (persoane) A face să se amăgească (recurgând la diverse mijloace necinstite); a înşela; a păcăli. 2) (persoane) A atrage prin promisiuni false (profitând de încredere). 2. intranz. fam. A spune minciuni; a minţi. /<lat. ammagire

amăgí (-gésc, -ít), vb. – 1. (Înv.) A vrăji, a face farmece. – 2. A amăgi, a momi. – Mr. (amăvipsire) „a vrăji“. Gr. μαγεύω „a fermeca“ (Hasdeu; DAR; Diculescu, Elementele, 474; Rosetti, II, 66), probabil prin intermediul unui lat. *magῑre, *magare, cf. calabr., sicil. ammagari, cat., sp. amagar. În mr., din ngr. μαγεύω, de unde şi bg. magiosvam. Der. amăgeală, s.f. (înşelăciune, artificiu); amăgelnic, adj. (înv., înşelător); amăgeu, s.m. (impostor), pe care Diculescu, Elementele, 474, îl derivă dintr-un gr. *μαγεύς; amăgire, s.f. (înv., ademenire); amăgitor, adj.; amăgitură, (înv., înşelăciune, escrocherie).