ARŢÁG, arţaguri, s.n. (Pop. şi fam.) Pornire spre ceartă, chef de ceartă. [Var.: harţág s.n.] – Din magh. harcag.

ARŢÁG s. 1. (înv. şi pop.) ţâfnă. (E plin de ~.) 2. (IST.) (înv.) harţă. (~ul era o încăierare uşoară între forţe armate inamice.)

arţág s. n., pl. arţáguri

ARŢÁG ~uri n. pop. Pornire spre ceartă; chef de ceartă. /<ung. harcag

arţág (-guri), s.n. – 1. (Înv.) Harţă, ciocnire. – 2. Caracter urît; proastă dispoziţie. Mag. harcag (Philippide, Principii, 150; DAR), cf. harţă. Este mai puţin probabil etimonul mag. harag „turbare“ (Cihac, II, 476). – Der. arţăgaş, adj. (certăreţ, scandalagiu); arţăgos, adj.