CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaşte că a greşit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen.

CĂÍ vb. v. căina, compătimi, deplânge, plânge.

CĂÍ vb. 1. a se pocăi, a regreta, (reg.) a se măcădui, (prin Transilv. şi Mold.) a(-şi) bănui, (prin Transilv.) a şăinăli, (înv.) a se înfrânge, a jeli, a jelui, a se scârbi, a se smeri. (Se ~ pentru cele făcute.) 2. v. pocăi.

căí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. căiésc, imperf. 3 sg. căiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. căiáscă

A SE CĂ//Í mă ~iésc intranz. A fi cuprins de regret; a-i părea rău; a regreta. /<sl. kajati

câi, cấie, adj. (reg.) ciung, schilav, schilod.

căí (-ăésc, -ít), vb. – 1. A căina, a compătimi pe cineva. – 2. (Refl.) A regreta, a-i părea rău, a avea remuşcări. Sl. kajati sę, kajǫ sę „a face penitenţă“ (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Lexicon, 285; Cihac, II, 37). Cf. căina şi pocăi. Der. căială, s.f. (regret, remuşcare); căinţă, s.f. (părere de rău); necăinţă, s.f. (lipsă de căinţă).