CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantităţi mari). ♢ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (şi pe furiş) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare.

CẤRĂ s.f. (Pop.; în expr.) A se ţine de câra cuiva = a stărui pe lângă cineva, a depune insistenţe pentru a determina pe cineva să facă un lucru. A fi în câră cu cineva = a fi în ceartă, în duşmănie cu cineva. – Din cârâi (derivat regresiv).

CÂRĂ s. v. zvârlugă.

CÂRĂ s. (IHT.; Cobitis aurata balcanica) (reg.) sacagiţă, sfârlă, (prin Bucov.) sacăucă, (prin Mold.) smorlă.

CĂRÁ vb. 1. a duce, a purta, a transporta, (reg.) a cărăbăni, (înv.) a podvodări, a transportarisi. (Doi sanitari ~ bolnavul.) 2. v. pleca. 3. v. fugi.

cărá vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 sg. şi pl. cáră; conj. prez. 3 sg. şi pl. cáre

câră s. f., g.-d. art. cârii

A CĂRÁ car tranz. (obiecte sau fiinţe) A duce dintr-un loc în altul. ♢ ~ apă cu ciurul a munci fără nici un rost. /<lat. carrare

A SE CĂRÁ mă car intranz. pop. A pleca de undeva (repede şi pe furiş); a se cărăbăni. /<lat. carrare

CARÁ, carále s.f. v. caro.

cărá (-ár, át), vb. – 1. A duce, a transporta cu carul sau cu căruţa. – 2. A transporta, a duce. – 3. A da lovituri, pumni. – 4. A lua cu sine, a duce, a tîrî. – 5. (Refl.) A se cărăbăni. – 6. (Arg.) A se face nevăzut, a chiuli. În general, este considerat der. de la un lat. *carrāre, de la carrus (Puşcariu 285; Candrea-Dens., 255; REW 1721; DAR); însă formaţia lat. nu pare normală. Ar fi de aşteptat forma *carriare, ca în calabr. carriare, napol. carreare, fr. charrier, sp. (acarrear). Este posibil să se fi produs o contaminare cu lat. chalāre „a coborî“, de unde it. calare, sp. calar (REW 1487); acest ultim cuvînt ar explica mai bine sensul 3 din rom. Cf. totuşi v. sard. carrare „a căra“ (Atzori 90). La sensul 6 se poate să fi intervenit o contaminare cu ţig. kere „a casa“, cf. cărel. Der. cărat, s.n. (acţiunea de a căra, transport); cărător, s.m. (hamal); cărător, s.n. (coş, coşarcă); cărătură, s.f. (cărat); cărel, interj. (valea!, întinde-o!), probabil datorită contaminării cu ţig. kere „a casa“ (Graur 134); cărăuş, s.m. (persoană care cară, transportator; cea de a doua stea din Ursa Mare), cu duf. -uş; cărăuşesc, adj. (propriu cărăuşilor); cărăuşi, vb. (a căra, a transporta cu carul; a face cărăuşit); cărăuşit, s.n. (cărat). Din rom. provine bg. karam „a conduce“ (Capidan, Raporturile, 205).

Cara are comportament asemanator cu cel al unei pisici. Pisica – PISĂLÓG