CEÁFĂ, cefe, s.f. 1. Partea de dinapoi a gâtului sau, p. ext., a capului. ♢ Expr. Când mi-oi (sau ţi-oi etc.) vedea ceafa = niciodată. A face ceafă = a se îngrăşa. Gros în (ori la) ceafă sau cu ceafa groasă = gras; fig. bogat; influent. ♦ Regiunea cervicală. 2. Specialitate de carne de porc din regiunea cefei (1), afumată sau sărată. – Cf. alb. č a f ë.

CEÁFĂ s. v. măsea.

CEÁFĂ s. 1. (ANAT.) grumaz, (pop.) cerbice, (reg.) gârbiţă. (~ a omului.) 2. (TEHN.) (reg.) butuc, cerbice, drug, grindei, jug, sul, (înv.) sulete. (~ este partea de deasupra a jugului, care stă pe grumazul boului.)

ceáfă s. f., g.-d. art. céfei; pl. céfe

CEÁF//Ă céfe f. Partea posterioară a gâtului; grumaz; cerbice. ♢ Gros în ~ a) gras, obez; b) care posedă mari resurse materiale. Când ţi-i vedea ~a niciodată. A-i da cuiva la ~ a-l bate pe cineva. [G.-D. cefei] /Cuv. autoht.

ceáfă (-éfe), s.f. – 1. Partea de dinapoi a gîtului sau a capului. – 2. Parte a jugului care se sprijină pe ceafa animalelor de tracţiune. – 3. Parte a căpeţelei. – Mr. chiafă. Origine incertă. Este evidentă identitatea cu tc. kafa „ceafă“, din arab. qafā (cf. Moldovan 424), de unde provine şi cafă, s.f. (în blănărie, partea a bănii ce corespunde cefii), cf. Şeineanu, III, 24. Der. din mr. este sigură; însă rom. presupune un intermediar necunoscut, care să explice rezultatul oclusivei turceşti. În general, se consideră că este vorba de alb. kjafë (Meyer 219; Philippide, II, 704; Pascu, II, 224; Rosetti, II, 114), ceea ce nu înlătură dificultatea. Probabil formaţie locală, din gr., cu sensul de „căpăţînă, cap mare sau gros“, termen aplicat tradiţional grecilor. Poate fi vorba de o pronunţare locală: Scriban semnalează pronunţarea čaf în alb. din Scutari.