CETÁTE, cetăţi, s.f. 1. Loc întărit printr-un sistem de fortificaţii; fortăreaţă. ♦ Oraş sau cartier al unui oraş care reprezintă o unitate cu caracteristici speciale. Cetate universitară. ♦ Nume dat cartierului mai vechi al unui oraş în care a existat o cetate (1). ♦ Locuitorii unui oraş (întărit). 2. (Înv.; în sintagma) Cetate de scaun = reşedinţa permanentă a domnului în ţările româneşti; capitală. – Lat. civitas, -atis.

CETÁTE s. v. oraş.

CETÁTE s. (IST., MIL.) fortăreaţă, (înv.) başte, politie. (O ~ medievală.)

cetáte s. f., g.-d. art. cetăţii; pl. cetăţi

CET//ÁTE ~ăţi f. 1) Edificiu întărit printr-un sistem de fortificaţii. ~ inexpugnabilă. 2) Oraş (sau parte de oraş) înzestrat cu un astfel de sistem de fortificaţii. ♢ ~ de scaun capitală. [G.-D. cetăţii] /<lat. civitas, ~atis

cetáte (-ţi), s.f. – 1. Fortăreaţă, citadelă, castel. – 2. Oraş. – Mr. ţitate, megl. ţitati, istr. cetǫte. Lat. cῑvĭtātem (Diez, I, 123; Puşcariu 349; Candrea-Dens., 322; REW 1959; DAR)); cf. alb. kjutat (Meyer 229); it. città, v. prov., cat. ciutat, fr. cité, sp. ciudad, port. cidade. Der. cetăţuie, s.f. (citadelă, fortăreaţă); cetăţean, s.m. (locuitor al unui stat); cetăţenesc, adj. (de cetăţean, civic; obştesc); cetăţenie, s.f. (condiţia de cetăţean; naţionalitate); cetăţenime, s.f. (mulţime de cetăţeni; burghezie); încetăţeni, vb. (a acorda cetăţenie); concetăţean, s.m., format pe baza fr. concitoyen.