CHEL, CHEÁLĂ, chei, chele, adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care are chelie, căruia i-a căzut (tot) părul de pe cap; (despre cap) care nu are păr; pleşuv. – Din tc. kel.

CHEL s. v. varză creaţă.

CHEL adj. pleşuv, (înv. şi pop.) pleş, pleşuvit, (reg.) chelbos, pleşcat, târcav, (Transilv. şi Ban.) peleag, (înv.) cheleş.

chel adj. m., pl. chei; f. sg. cheálă, pl. chéle

CHEL cheálă (chei, chéle) Care are chelie; pleşuv. /<turc. kel

chel (-ială), adj. – Pleşuv, fără păr. Tc. kel (Şeineanu, II, 104; Lokotsch 1152). Cuvînt cunoscut numai în Munt. şi Mold. (ALR, I, 12). Forma de pl. m. oscilează între cheli şi chei. Der. cheli, vb. (a pierde părul); chelie, s.f. (calviţie; pleşuvie; înv., favus); cheleş (mr. chileş, megl. cheleş), adj. (chel), din tc. keleş; chelbaş, adj. (înv., bolnav de favus, chelbos), din tc. kel şi baş „cap“ (Şeineanu, II, 105; Lokotsch 1025); chelboşi, vb. (a-şi pierde părul); chelboşie, s.f. (calviţie). Nu este posibil să separăm de aceste ultime cuvinte pe chelbe, s.f. (înv., favus; calviţie), care totuşi a fost interpretat plecîndu-se de la lat. *calvia cu l propagat *clalvia (Tiktin; Puşcariu, Dacor., IV, 720; DAR; cf. îndoielile din REW 1530), dar care nici măcar astfel ar fi produs rezultatul care i se atribuie; sau din alb. kjëlp „puroi“ (Philippide, Viaţa rom., IV (1916), p. 39). Dacă se are în vedere absoluta identitate a cuvintelor menţionate aici, ca şi circumstanţa că chelbe circulă în aceleaşi regiuni ale vechiului regat al României, cu excepţia Trans., reiese evident că este vorba de acelaşi cuvînt tc. (opinie împărtăşită de Şeineanu, II, 105 şi Rosetti, I, 160). Probabil este vorba de o dublă formaţie regresivă: chelboşie a dat chelbos, adj. (chel), şi acesta a dus la chelbe (chelie), ca scîrboşie, faţă de scîrbos şi scîrbă.