CLĂNŢĂNÍ, clănţănesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre dinţi) a se ciocni unul de altul cu zgomot şi în mod ritmic (de frig, de frică etc.); (despre fălcile animalelor) a trosni (la vederea sau la devorarea prăzii). 2. A produce un zgomot caracteristic prin lovirea ritmică a unor obiecte de metal sau de sticlă. ♦ A apăsa repetat, cu violenţă şi cu zgomot de clanţa unei uşi. 3. Fig. (Peior.) A vorbi mereu; a flecări. ♦ Refl. recipr. A se certa (uşor), a se ciorovăi. [Var.: (pop.) clenţăní, clenţení vb. IV.] – Clanţ + suf. -ăni.

CLĂNŢĂNÍ vb. a dârdâi. (Îi ~ dinţii.)

CLĂNŢĂNÍ vb. v. ciondăni, ciorovăi, flecări, îndruga, pălăvrăgi, sporovăi, trăncăni.

clănţăní vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. clănţănésc, imperf. 3 sg. clănţăneá; conj. prez. 3 sg. şi pl. clănţăneáscă

A SE CLĂNŢĂN//Í mă ~ésc intranz. A se certa uşor pentru lucruri mărunte; a se ciondăni; a se ciorovăi. /clanţ + suf. ~ăni

A CLĂNŢĂN//Í ~ésc intranz. 1) (despre dinţi) A se ciocni repetat şi cu zgomot unul de altul (de frig, de frică etc.). 2) (despre obiecte metalice sau de sticlă) A produce un clănţănit; a face „clanţ-clanţ“. 3) fig. A vorbi mult şi fără rost; a clămpăni; a flecări; a pălăvrăgi; a trăncăni. /clanţ + suf. ~ăni