COMPÚNERE, compuneri, s.f. 1. Acţiunea de a (se) compune şi rezultatul ei; alcătuire, îmbinare. 2. (Concr.) Bucată literară sau muzicală; compoziţie. 3. (Concr.) Lucrare şcolară asupra unei teme. 4. (Lingv.) Sistem de formare a cuvintelor prin alipirea mai multor cuvinte având drept rezultat un cuvânt nou. – V. compune.

Compunere ≠ descompunere

COMPÚNERE s. 1. v. creare. 2. (concr.) compoziţie. (Ce ~ aveţi pentru astăzi?) 3. v. redactare. 4. v. cu-les. 5. v. formaţie.

compúnere s. f., g.-d. art. compúnerii; pl. compúneri

COMPÚNER//E ~i f. 1) v. A COMPUNE. 2) lingv. Procedeu sintactico-morfologic de formare a unui cuvânt nou prin reunirea a două sau a mai multor cuvinte. 3) mat. Operaţie de determinare a rezultantei a doi sau mai mulţi vectori. 4) Lucrare pe o temă literară sau liberă scrisă de un elev cu scopul verificării cunoştinţelor lui. 5) înv. Rezultat al unui proces de creaţie artistică; compoziţie. [G.-D. compunerii] /v. a compune

COMPÚNERE s. f. 1. acţiunea de a compune. 2. bucată literară sau muzicală; compoziţie. 3. procedeu de formare a cuvintelor prin crearea unui cuvânt nou din mai multe cuvinte întregi existente independent, cu ajutorul unor elemente de compunere sau din abrevieri. 4. lucrare şcolară scrisă asupra unei teme; compoziţie (6). (<compune)

COMPÚNERE s.f. 1. Acţiunea de a compune şi rezultatul ei; alcătuire. 2. (Concr.) Bucată literară sau muzicală; compoziţie. 3. (Lingv.) Sistem de formare a cuvintelor prin alipirea a două cuvinte care formează un cuvânt nou. 4. Lucrare şcolară asupra unei teme. [< compune].