DEZLĂNŢUÍ, dezlắnţui, vb. IV. Refl. şi tranz. A porni sau a face să pornească cu violenţă, a(-şi) da curs liber; a izbucni sau a face să izbucnească; a (se) declanşa. ♦ Refl. A năvăli cu furie, a se năpusti. – Dez- + lanţ + suf. -ui (după fr. déchaîner).

A dezlănţui ≠ a fereca, a încătuşa, a înlănţui

DEZLĂNŢUÍ vb. 1. v. stârni. 2. v. stârni. 3. v. clocoti.

dezlănţuí vb., ind. şi conj. prez. 1 şi 2 sg. dezlănţui, 3 sg. şi pl. dezlănţuie, imperf. 3 sg. dezlănţuiá

A DEZLĂNŢUÍ dezlănţui tranz. A face să se dezlănţuie. /dez- + lanţ + suf. ~ui

A SE DEZLĂNŢUÍ pers. 3 se dezlănţuie intranz. (despre acţiuni, stări, fenomene ale naturii) A începe brusc şi cu violenţă; a se stârni; a se declanşa; a izbucni; a irupe. /dez- + lanţ + suf. ~ui