DEZNĂDĂJDUÍ, deznădăjduiesc, vb. IV. Intranz. şi tranz. A-şi pierde sau a face să-şi piardă orice nădejde (în rezolvarea sau îndreptarea unei situaţii); a despera. – Dez- + nădăjdui.

A deznădăjdui ≠ a spera

DEZNĂDĂJDUÍ vb. a despera, (înv.) a apelpisi. (A ~ să mai aştepte.)

deznădăjduí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. deznădăjduiésc, imperf. 3 sg. deznădăjduiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. deznădăjduiáscă

A DEZNĂDĂJDU//Í ~iésc 1. intranz. A ajunge în stare de deznădejde; a-şi pierde speranţa; a despera. 2. tranz. A aduce în stare de deznădejde; a face să-şi piardă speranţa; a despera. /dez- + a nădăjdui