DISCIPLINÁ, disciplinez, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) obişnui cu spiritul de disciplină, de ordine. – Din fr. discipliner.

DISCIPLÍNĂ, (2) discipline, s.f. 1. Totalitatea regulilor de comportare şi de ordine obligatorii pentru membrii unei colectivităţi. ♦ Ordine; spirit de ordine, deprindere cu o ordine strictă. 2. Ramură a unei ştiinţe; p. gener. Ştiinţă. – Din fr. discipline, lat. disciplina.

Disciplină ≠ anarhie, indisciplină

DISCIPLÍNĂ s. 1. ordine, regulă, rânduială. (Obiş-nuit cu ~; respectaţi ~!) 2. v. branşă. 3. v. ştiinţă. 4. v. obiect.

discipliná vb. (sil. -pli-), ind. prez. 1 sg. disciplinéz, 3 sg. şi pl. disciplineáză

disciplínă s. f. (sil. -pli-), g.-d. art. disciplínei; pl. disciplíne

DISCIPLÍN//Ă² ~e f. Ramură a unei ştiinţe. /<fr. discipline, lat. disciplina

DISCIPLÍN//Ă¹ f. 1) Totalitate a regulilor de purtare obligatorii care asigură relaţii normale între membrii unei colectivităţi. 2) Respectarea acestor reguli. ~a muncii. /<fr. discipline, lat. disciplina

A DISCIPLIN//Á ~éz tranz. A face să se disciplineze. /<fr. discipliner

A SE DISCIPLIN//Á mă ~éz intranz. Ase obişnui cu disciplina; a căpăta spirit de disciplină. /<fr. discipliner

DISCIPLINÁ vb. I. tr., refl. A (se) obişnui cu disciplina, cu ordinea. [Cf. fr. discipliner, it. disciplinare, lat. disciplinari].

DISCIPLÍNĂ s.f. 1. Totalitatea regulilor de conduită care asigură menţinerea unei purtări corespunzătoare într-o colectivitate. ♦ Supunere a membrilor unei colectivităţi faţă de dispoziţiile date de conducere etc. 2. Spirit de ordine, deprindere cu o ordine strictă. 3. Ramură a unei ştiinţe; studiu; ştiinţă. [< fr. discipline, it., lat. disciplina].