EXCÉPŢIE, excepţii, s.f. 1. Abatere de la regula generală; ceea ce nu se supune normei generale. ♢ Expr. Cu excepţia... = afară de... Fără excepţie = fără deosebire. 2. Abatere îngăduită de lege de la aplicarea anumitor norme juridice. 3. Mijloc de apărare într-un litigiu, tinzând fie la amânarea soluţionării acestuia, fie la înlăturarea pretenţiilor reclamantului, fără a se intra în examinarea litigiului. – Din fr. exception, lat. exceptio.

EXCÉPŢIE s. 1. abatere. (O ~ de la regulă.) 2. (JUR.) incident. (A ridica o ~.)

excépţie s. f. (sil. -ţi-e), art. excépţia (sil. -ţi-a), g.-d. art. excépţiei; pl. excépţii, art. excépţiile (sil. -ţi-i-)

EXCÉPŢI//E ~i f. 1) Abatere de la normele generale. ♢ Cu ~a (cuiva sau a ceva) în afară de (cineva sau ceva); exceptând. Fără ~ fără deosebire. De ~ care constituie o excepţie; excepţional. 2) jur. Mijloc de apărare fără a examina cauza sau fără a o trimite spre examinare altui organ. [G.-D. excepţiei; Sil. -ţi-e] /<fr. exception, lat. exceptio, ~onis

EXCÉPŢIE s.f. 1. Ceea ce nu se conformează unei reguli generale; abatere de la o normă (generală); ceea ce nu este obişnuit, normal. ♢ Cu excepţia = afară de...; fără excepţie = fără deosebire. 2. Mijloc de apărare în justiţie care tinde să schimbe soluţionarea cazului sau să atace forma de judecată. [Gen. -iei, var. escepţiune, excepţiune s.f. / cf. fr. exception, lat. exceptio].