IMPERATÍV, -Ă, imperativi, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care ordonă; poruncitor. ♢ Mod imperativ (şi substantivat, n.) = mod verbal personal prin care se exprimă un ordin, o interdicţie, un sfat, un îndemn, o rugăminte etc. a subiectului. Propoziţie imperativă = propoziţie care exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte etc. 2. S.n. Necesitate categorică şi necondiţionată; obligaţie. ♢ Imperativ categoric = principiu (enunţat de Kant) după care obligaţia morală are un caracter absolut, necondiţionat, spre deosebire de cerinţele condiţionate ale vieţii cotidiene. – Din fr. impératif, lat. imperativus.

IMPERATÍV adj., s. 1. adj. v. autoritar. 2. adj., s. (GRAM.) (înv.) poruncitor. (Modul ~.) 3. adj. v. imperios. 4. s. v. cerinţă.

imperatív adj. m., pl. imperatívi; f. sg. imperatívă, pl. imperatíve

imperatív s. n., pl. imperatíve

IMPERATÍV² ~e n. Necesitate categorică şi necondiţionată; problemă de stringentă actualitate. /<fr. impératif, lat. imperativus

IMPERATÍV¹ ~ă (~i, ~e) Care exprimă sau impune un ordin; poruncitor. ♢ Modul ~ mod personal al verbului, prin care se exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte. /<fr. impératif, lat. imperativus

IMPERATÍV, -Ă adj. Care ordonă; poruncitor. ♢ (Gram.) Mod imperativ (şi s.n.) = mod verbal care exprimă o poruncă, un îndemn, un sfat, o rugăminte etc.; propoziţie imperativă (şi s.f.) = propoziţie care cuprinde un asemenea mod. // s.n. Necesitate categorică şi care se impune necondiţionat; obligaţie. ♢ (În filozofia lui Kant) Imperativ categoric = principiu aprioric al „raţiunii practice“ care fixa în conştiinţa umană norme morale universal valabile şi veşnice. [Pl. -vi, -ve. / < lat. imperativus, cf. fr. impératif].