METAL-² elem. v. Metalo-.

METÁL¹, metale, s.n. Element chimic cu luciu caracteristic, bun conducător de căldură şi electricitate, ductil şi maleabil, solid la temperatură obişnuită. (din fr. métal, germ. Metall, lat. metallum)

METÁL, metale, s.n. 1. Nume generic dat oricărui element chimic cu luciu caracteristic, bun conducător de căldură şi de electricitate, maleabil şi ductil, de obicei solid la temperatura obişnuită; p. ext. aliaj format din două sau mai multe asemenea elemente chimice, din aceste elemente şi alte materiale etc. ♢ Metal nobil = metal care se găseşte în natură în cantităţi mici şi care se oxidează sau se alterează cu greutate. Metal preţios = aurul, platina şi argintul. Metal rar = metal care se găseşte în cantităţi mici sau în stare dispersă în scoarţa Pământului. ♦ Fig. Bani. 2. (Pop.; la pl.) Substanţă chimică. [Pl. şi: (rar) metaluri] – Din fr. métal, germ. Metall.

METÁL s. (CHIM.) (înv.) madem.

metál s. n., pl. metále

METÁL ~e n. Element chimic cu luciu specific, caracterizat prin conductibilitate termică şi electrică, opacitate, ductibilitate şi maleabilitate. /<fr. métal, germ. Metall

METÁL s.n. 1. Element chimic cu luciu caracteristic, bun conducător de căldură şi de electricitate, ductil şi maleabil, de obicei solid la temperatura obişnuită. 2. Aliaj al unor metale (1). [Pl. -le, -luri. / cf. fr. métal, germ. Metall < lat. metallun].