MIRÓS, (1, 2) mirosuri, (3) miroase, s.n. l. Unul dintre cele cinci simţuri cu care sunt înzestraţi oamenii şi unele animale, prin care organismul primeşte informaţii asupra proprietăţilor chimice ale unor substanţe care emană vapori; capacitate de a percepe şi deosebi aceste emanaţii; olfacţie. ♦ Fig. Perspicacitate, intuiţie, sagacitate. 2. Emanaţie plăcută sau neplăcută pe care o exală unele corpuri; proprietate a unor substanţe de a produce asemenea emanaţii; senzaţie pe care o produce această emanaţie asupra simţului olfactiv. 3. (Mai ales la pl.) Condiment, mirodenie. [Acc. şi: míros] – Din mirosi (derivat regresiv).

MIRÓS s. v. fler, perspicacitate.

MIRÓS s. (livr.) olfacţie, (rar) abur, abureală, (înv.) miroseală, mirosenie, odor, odorat, olm. (Simţul ~ului.)

mirós s. n., (senzaţii) pl. mirósuri

MIRÓS ~uri n. 1) Simţ prin care organismul percepe şi deosebeşte diferite emanaţii, răspândite în aer de unele substanţe sau corpuri. 2) Emanaţie plăcută sau neplăcută, răspândită în mediul înconjurător de unele substanţe şi corpuri. ~ de trandafir. /v. a mirosi