ÓBLIC, -Ă, oblici, -ce, adj. 1. Înclinat faţă de o dreaptă sau faţă de un plan; pieziş, plecat, aplecat. ♦ (Substantivat, f.) Dreaptă care face un unghi diferit de 0° sau de 90° cu o altă dreaptă sau cu un plan. ♦ (Despre cilindri şi prisme) Care are generatoarele (respectiv muchiile) înclinate faţă de bază; (despre conuri şi piramide) cu dreapta care uneşte vârful cu centrul bazei înclinată faţă de bază. ♦ (Despre ochi) Cu colţurile exterioare ridicate spre tâmple; codat. ♦ Fig. (Despre priviri) Bănuitor, iscoditor. 2. (Lingv.; în sintagma) Caz oblic = nume dat uneori în gramatica română cazurilor genitiv şi dativ, iar în gramatica altor limbi, în mod curent, tuturor cazurilor, cu excepţia nominativului şi a vocativului. – Din lat. obliquus, fr. oblique.

ÓBLIC adj., adv. 1. adj. v. înclinat. 2. adv. pieziş, (pop.) ponciş, (reg.) şoldiş, (Transilv. şi Ban.) cordiş, (Olt. şi Munt.) păliş. (Poteca coboară ~.) 3. adv. v. transversal. 4. adj., adv. v. diagonal. 5. adj., adv. v. pieziş.

óblic adj. m. (sil. -blic), pl. óblici; f. sg. óblică, pl. óblice

ÓBLI//C ~că (~ci, ~ce) 1) Care se află sub un unghi faţă de orizontală; pieziş; costiş. Linie ~că. Poziţie ~că. Rază ~că. 2) (despre ochi) Care are colţurile ridicate spre tâmple; codat. 3) (despre privire) Care vădeşte suspiciune; iscoditor. 4) gram.: Caz ~ orice caz în afară de nominativ. [Sil. o-blic] /<lat. obliquus, fr. oblique

ÓBLIC, -Ă adj. Înclinat faţă de o dreaptă sau faţă de un plan; care nu este drept, care nu este perpendicular; pieziş. ♢ Caz oblic = denumire a cazurilor care nu exprimă un raport direct (ca genitivul, dativul, ablativul etc.). // s.f. (Mat.) Dreaptă care nu este perpendiculară pe dreapta sau pe planul dat. [Cf. fr. oblique, lat. obliquus].