OMENÍE s.f. Complex de calităţi alese, proprii unei persoane; purtare blândă, înţelegătoare; atitudine cuviincioasă, respectuoasă. ♢ Loc. adj. De omenie = bun, cumsecade; ospitalier; cinstit. ♢ Loc. adj. şi adv. Fără (de) omenie = lipsit de onestitate; (în mod) inuman, (în mod) nemilos. Cu omenie = binevoitor, afabil, cu bunăvoinţă; (în mod) cinstit, corect. ♢ Expr. (Reg.) A învăţa (pe cineva) omenie = a pedepsi sau a certa (pe cineva) pentru a cuminţi. A şti (la) omenie sau a şti ce-i omenia = a se arăta blând şi înţelegător (faţă de cineva). ♦ Reputaţie bună; renume, cinste. – Om + suf. -ie.

Omenie ≠ neomenie

OMENÍE s. umanitate, (pop. şi fam.) suflet, (înv.) omenire. (Om lipsit de ~.)

omeníe s. f., art. omenía, g.-d. omeníi, art. omeníei

OMENÍ//E f. 1) Totalitate a celor mai bune însuşiri ale unui om; însuşirea de a fi omenos. 2) Atitudine respectuoasă şi înţelegătoare. ♢ Om de ~ om cumsecade. A-şi mânca ~a a-şi pierde onoarea. [G.-D. omeniei] /om + suf. ~ie