PISC², piscuri, s.n. 1. Vârf ascuţit (şi golaş) de munte sau de deal, dominând o vale sau o depresiune; piscan. 2. Capătul din faţă, ascuţit şi încovoiat în sus, al unei ambarcaţii. 3. (Pop.) Parte a carului (sau a saniei) de care se fixează proţapul. – Et. nec.

PISC¹ interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită strigătul caracteristic al unor păsări, mai ales al puilor de pasăre. – Onomatopee.

PISC s. 1. v. vârf. 2. v. bot. 3. (TEHN.) furcă, (reg.) cârlig, grui, popârţac. (~ la car.) 4. (TEHN.) limbă, (reg.) splină. (~ la sanie.)

PISC s. v. bot, proră.

pisc interj.

pisc s. n., pl. píscuri

PISC¹ interj. (se foloseşte, mai ales, repetat pentru a imita sunetul produs de unele păsări). /Onomat.

PISC² ~uri n. 1) Partea cea mai înaltă a unui munte sau a unui deal; vârf; culme; creastă; coamă; spinare; creştet. 2) Capătul de dinainte, ascuţit şi încovoiat în sus al unei luntre; bot. 3) pop. Parte a carului sau a saniei în care se fixează proţapul. /Orig. nec.