POLITÉŢE, (2) politeţi, s.f. 1. Atitudine, comportare conformă cu buna-cuviinţă, amabilă, politicoasă; amabilitate. ♢ Pronume personal (sau posesiv) de politeţe = pronume care se foloseşte în vorbirea cu sau despre o persoană căreia i se cuvine respect sau pentru a-i impune respect. ♢ Loc. adj. De politeţe = a) care exprimă politeţe; b) politicos, amabil; protocolar. ♢ Loc. adv. Din (sau de, rar, pentru) politeţe = fiind obligat de anumite cerinţe (formale) de conduită, de etichetă. ♦ Ansamblu de reguli de comportament în spiritul bunei-cuviinţe, al amabilităţii şi al respectului reciproc. 2. (Fam.; la pl.) Cuvinte sau gesturi care exprimă politeţea (1) (exagerată a) cuiva faţă de cineva. [Pl. şi: (2) politeţuri. – Var.: politéţă s.f.] – Din fr. politesse.

Politeţe ≠ impoliteţe, apoliteţe, bădărănie, bruscheţe, brutalitate, grosolănie, indelicateţe, nepoliteţe, nedilecateţe, vulgaritate

POLITÉŢE s. 1. cuviinţă, decenţă, respect, (livr.) reverenţă, urbanitate, (livr. fig.) urbanism. (O atitudine plină de ~.) 2. amabilitate, manieră, (livr.) civilitate. (E de-o ~ ireproşabilă.) 3. v. curtoazie.

politéţe s. f., art. politéţea, g.-d. art. politéţii; (cuvinte, gesturi) pl. politéţi/politéţuri

POLITÉŢ//E ~i f. 1) Comportament politicos; atitudine amabilă; amabilitate. 2) Vorbă sau gest care exprimă un astfel de comportament (de obicei exagerat). [G.-D. politeţii; Pl. şi politeţuri] /<fr. politesse

POLITÉŢE s.f. Fel de a se purta, de a vorbi în societate, potrivit cerinţelor buneicuviinţe; amabilitate. [Var. politeţă s.f. / < it. politezza, cf. fr. politesse].