PREDICÁ, prédic, vb. I. Intranz. (Despre clerici) A rosti o predică. ♢ Expr. A predica în deşert (sau în pustiu) = a vorbi degeaba, a da sfaturi cuiva care nu le ascultă. ♦ Tranz. A recomanda ceva cu insistenţă; a răspândi, a propaga idei, concepţii etc. – Din lat. praedicare.

PRÉDICĂ, predici, s.f. Cuvântare rostită de un cleric în biserică, în care se explică şi se comentează un text biblic şi se dau credincioşilor îndrumări morale; omilie; p. gener. expunere cu conţinut moralizator. – Din predica.

PRÉDICĂ s. v. cazanie.

PREDICÁ vb. v. propovădui.

predicá vb., ind. prez. 1 sg. prédic, 3 sg. şi pl. prédică

prédică s. f., g.-d. art. prédicii; pl. prédici

A PREDICÁ prédic 1. intranz. rel. A rosti o predică; a propovădui. ♢ ~ în deşert (sau în pustiu) a vorbi în zadar. 2. tranz. fig. (idei, concepţii, învăţături etc.) A propaga cu insistenţă. /<lat. praedicare

PRÉDI//CĂ ~ci f. 1) Cuvântare rostită de un slujitor al cultului în biserică, la sfârşitul liturghiei, care conţine îndrumări morale. 2) fig. Expunere cu conţinut moralizator. [G.-D. predicii] /v. a predica

PRÉDICĂ s.f. Cuvântare rostită de preot în biserică; propovedanie, cazanie; (p. ext.) orice expunere cu conţinut moralizator. [< it. predica].

PREDICÁ vb. I. intr. 1. A rosti o predică. ♦ tr. (Fig.) A sfătui, a recomanda cu insistenţă. 2. (Fil.) A atribui unui subiect o calitate sau un atribut. [P.i. prédic. / < lat. praedicare, cf. it. predicare].