RAŢIÚNE, (2, 3) raţiuni, s.f. 1. Facultatea omului de a cunoaşte, de a gândi logic, de a înţelege sensul şi legătura fenomenelor; p. ext. judecată, minte. ♦ Treapta a doua a cunoaşterii, caracterizată prin faptul că operează cu noţiuni, judecăţi şi raţionamente. 2. Temei, motiv, justificare. ♢ Raţiune de stat = principiu în baza căruia o autoritate de stat ia unele măsuri de interes general, trecând peste interesul particular. ♢ Expr. Raţiunea de a fi (a unui lucru) = ceea ce justifică, motivează existenţa (unui lucru). 3. (Mat.) Raţie (2). [Pr.: -ţi-u-] – Din lat. ratio, -onis.

Raţiune ≠ nebunie

RAŢIÚNE s. 1. v. minte. 2. v. inteligenţă. 3. v. judecată. 4. gândire, intelect, înţelegere, judecată, minte, (fig.) cap. (Are o ~ extrem de limpede.) 5. judecată, minte, (rar) cunoştinţă, (pop. şi fam.) glagore, (înv.) rezon. (O ~ normală.) 6. judecată, minte, raţionament, (înv.) socoătă, socoteală, socotinţă. (Are o ~ sănătoasă.) 7. chibzuială. 8. v. justificare. 9. v. rost. 10. v. semnificaţie. 11. v. cauză.

raţiúne s. f. (sil. -ţi-u-), g.-d. art. raţiúnii; (motive) pl. raţiúni

RAŢIÚN//E ~i f. 1) Facultate umană a omului de a gândi şi de a înţelege sensul şi relaţiile dintre fenomene; judecată; minte; intelect. 2) Explicaţie a unei acţiuni sau stări. [Sil. -ţi-o-] /<lat. ratio, ~onis

RAŢIÚNE s.f. 1. Facultate a omului de a cunoaşte, de a înţelege şi de a judeca; judecată, gândire; inteligenţă. 2. Temei, justificare, motiv. ♢ Raţiunea de a fi (a unui lucru). 3. V. raţie. [Pron. -ţi-u-. / < lat. ratio, cf. fr. ration, it. ragione].