SCÁFĂ, scafe, s.f. 1. Căuş. ♦ Strachină (mare) de lemn scobit; găvan. 2. (Arhit.) Suprafaţă curbă sau cu muluri care face racordarea între pereţii şi tavanul unei încăperi sau între pereţi şi podea. 3. Piesă (de ceramică, din beton etc.) cu care se execută scafele (2). – Din ngr. skáfi.

SCÁFĂ s. v. albie, carapace, căpăţână, ceaş-că, craniu, cupă, curs, cutie craniană, disc, hârcă, matcă, pahar, platou, scă-fârlie, taler, talger, tas, teică, tigvă, ţeastă, ţest, vad.

SCÁFĂ s. 1. v. căuş. 2. găvan. (~ în care se pun bucatele.)

scáfă s. f., g.-d. art. scáfei; pl. scáfe

SCÁF//Ă ~e f. 1) Strachină de lemn. 2) Căuş cu mâner folosit pentru a lua făină, grăunţe etc. 3) Suprafaţă curbă care face racordul între pereţi şi tavan sau între pereţi şi podeaua unei încăperi. 4) Ansamblu ornamental aplicat pe tavan pentru a ascunde vederii corpurile de iluminat. /<ngr. skáfi

scafá vb. I (înv.) 1. a scobi cu dalta; a găuri. 2. a cizela.