STĂRUÍNŢĂ, stăruinţe, s.f. 1. Faptul de a stărui (1); rugăminte, cerere repetată şi insistentă; insistenţă, stăruire, stăruială. ♢ Loc. adv. Cu stăruinţă = în mod insistent. 2. Perseverenţă, tenacitate, (într-o acţiune, într-un sentiment etc.). ♦ Silinţă, străduinţă într-o acţiune. – Stărui + suf. -inţă.

STĂRUÍNŢĂ s. 1. insistenţă, perseverenţă, persis-tenţă, statornicie, tenacitate, (rar) perseveraţie, (înv.) stăruială, stăruire. (O ~ demnă de laudă.) 2. perseverenţă, răbdare, tenacitate. (Dovedeş-te multă ~ în acţiunile sale.) 3. v. perseverenţă. 4. v. tenacitate.

stăruínţă s. f., g.-d. art. stăruínţei; pl. stăruínţe

STĂRUÍNŢ//Ă ~e f. 1) Efort (fizic sau intelectual) în realizarea unui lucru sau în atingerea unui scop; silinţă; sârguinţă; străduinţă. ♢ Cu ~ a) în mod stăruitor; b) în mod insistent. 2) Neclintire în susţinerea unei păreri sau în realizarea unui lucru; perseverenţă; tenacitate; insistenţă; asiduitate. /a stăriu + suf. ~inţă