STEÁG, steaguri, s.n. 1. Drapel; fanion. ♢ Steag de domnie = baston având la capătul de sus un glob de argint şi o semilună, pe care, în perioada suzeranităţii turceşti, îl primeau de la sultan, ca semn al domniei, domnii din ţările româneşti. (Pop.) Steag de mire = obiect asemănător cu un steag (1), făcut din mai multe năframe de mătase şi împodobit cu panglici şi spice de grâu, pe care îl poartă un călăreţ în fruntea alaiului care merge să aducă mireasa la casa mirelui. ♢ Expr. A duce steagul = a fi în fruntea unei acţiuni, a avea comanda, conducerea, iniţiativa. A coborî steagul = a renunţa la luptă; a capitula. A ţine sus (sau a înălţa) steagul... = a lupta cu dârzenie. A ridica (sau a scoate) steag alb = a cere pace; a se preda. 2. Fig. Doctrină, concepţie, idee sau problemă importantă, care antrenează o colectivitate într-o acţiune de amploare; cauză în numele căreia luptă un grup social. 3. (Înv.) Unitate militară mai mică, având drapel propriu; trupă mică de oameni înarmaţi – Din rus. steag. Cf. sl. s t ĕ g ŭ.

STEAG s. 1. v. drapel. 2. (turcism înv.) bairac. 3. v. buluc, ceată, (înv.) bulucbăşie. (În vechea organizare a armatei, ~ avea aproximativ efectivul unei companii.)

steag s. n., pl. steáguri

STEAG ~uri n. 1) Piesă de stofă ataşată la un suport, purtând culorile, emblemele unei naţiuni, ale unui stat, ale unei unităţi militare sau ale unei organizaţii servind ca semn distinctiv al acestora; drapel; stindard; flamură. ~ olimpic. ♢ A duce ~ul a fi fruntaş. A ţine sus (sau a înălţa) ~ul a lupta activ pentru o cauză. ~ de luptă a) concepţie care călăuzeşte activitatea cuiva; b) cauză pentru care luptă cineva. A fi (sau a se găsi, a se afla) sub ~ a face armată. A coborî ~ul a renunţa la luptă; a capitula. A ridica (sau a scoate) ~ alb a cere pace; a se preda. 2) (în Moldova medievală) Mică unitate militară, având drapel propriu. [Monosilabic] /<sl. stĕgu