TĂÍŞ, tăişuri, s.n. 1. Parte mai subţire, ascuţită, destinată să taie, a unui instrument, a unei unelte (de obicei a unui cuţit); ascuţiş; muchie tăietoare a unei unelte sau a unei ustensile. ♢ Expr. Cuţit cu două tăişuri = situaţie a cărei rezolvare într-un anumit sens poate avea efecte opuse celor dorite; procedeu care implică avantaje şi dezavantaje la fel de importante. A trece sub tăişul săbiei = a ucide, a distruge complet. 2. (Rar) Tăietor (3). – Tăia + suf. -iş.

TĂÍŞ s. v. butuc, tăietor, trunchi.

TĂÍŞ s. 1. ascuţiş, lamă, limbă, (pop.) custură, pană, plasă, tăiuş, (înv. şi reg.) ascuţit, (reg.) leafă, (fig.) buză. (~ul unui cuţit.) 2. v. pânză. 3. (rar) rost, (reg.) gură. (~ al unor obiecte.)

tăíş s. n., pl. tăíşuri

TĂÍŞ ~uri n. Parte ascuţită a unui obiect de tăiat; ascuţiş; buză. ♢ Cuţit cu două ~uri situaţie care, în funcţie de împrejurări, poate avea efecte favorabile sau defavorabile. A trece sub ~ul sabiei a nimici. /a tăia + suf. ~iş