ŢICNÍ, ţicnesc, vb. IV. Refl. (Fam.) A-şi pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti. a se zăpăci, a se ţăcăni. – Cf. scr. c i k n u t i.

TICNÍ vb. IV v. tihni.

ŢICNÍ vb. v. înnebuni.

ţicní vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. ţicnésc, imperf. 3 sg. ţicneá; conj. prez. 3 sg. şi pl. ţicneáscă

A SE ŢICN//Í mă ~ésc intranz. fam. A pierde facultatea de a judeca normal; a-şi ieşi din minţi; a se sminti; a se scrânti; a înnebuni; a se trăsni; a se aliena. /cf. sb. ciknuti