TRÂMBIŢÁ, trâmbiţez, vb. I. 1. Intranz. A cânta, a suna din trâmbiţă. 2. Tranz. Fig. (Fam.) A face ca un lucru să fie cunoscut de toată lumea; a răspândi, a divulga; a bate toba. – Din trâmbiţă.

TRẤMBIŢĂ, trâmbiţe, s.f. (Pop.) Trompetă, goarnă. [Pl. şi: trâmbiţi] – Din sl. tronbica.

TRÂMBIŢĂ s. v. goarnă.

TRÂMBIŢĂ s. v. bucium.

trâmbiţá vb., ind. prez. 1 sg. trâmbiţéz, 3 sg. şi pl. trâmbiţeáză

trâmbiţă s. f., g.-d. art. trâmbiţei, pl. trâmbiţe

A TRÂMBIŢ//Á ~éz 1. intranz. 1) A sufla în trâmbiţă, scoţând sunete; a cânta din trâmbiţă. 2) fig. fam. A aduce o informaţie la cunoştinţa tuturor; a buciuma. 2. tranz. fam. (ştiri) A face cunoscut lumii întregi; a răspândi la toţi. /Din trâmbiţă

TRÂMBIŢ//Ă¹ ~e f. 1) înv. Instrument muzical de suflat, constând dintr-un tub de alamă, îndoit de două ori, cu clape, având un capăt larg în formă de pâlnie, care emite sunete clare şi pătrunzătoare; trompetă; goarnă. 2) Instrument muzical popular de suflat, constând dintr-un tub conic, lung până la trei metri, folosit în regiunile de munte pentru semnalizări. [G.-D. trâmbiţei] /<sl. tronbica

TRÂMBIŢ//Ă² ~e f. Arbust agăţător cu flori galbene-roşietice, cultivat ca plantă ornamentală. ♢ ~a-ciobanului plantă erbacee cu flori albastre în formă de clopoţei. /<sl. tronbica