TUB, tuburi, s.n. 1. Piesă de formă cilindrică, din metal, sticlă, cauciuc etc., goală în interior, cu diametre şi lungimi diferite, întrebuinţată de obicei pentru scurgeri, transporturi sau păstrare de lichide sau gaze. ♦ Sistem tehnic având o carcasă în formă de tub (1); spec. corp tubular în care se introduc unele conducte electrice în clădiri. ♢ Tub electronic = dispozitiv sau aparat constituit dintr-un recipient etanş (de sticlă sau de metal), vidat sau cu gaz rarefiat, şi echipat cu doi sau mai mulţi electrozi, între care se stabilesc curenţi electrici. ♦ (La unele instrumente muzicale) Ţeavă care produce sunete de diferite tonalităţi (în funcţie de lungimea şi diametrul piesei respective) când trece un curent de aer prin ea. ♦ Înveliş cilindric din metal sau din carton, în care se află explozibilul şi proiectilul unei arme de foc. ♦ Recipient subţire din metal, în care se ţin diferite paste alimentare sau preparate cosmetice şi medicale. 2. Canal natural care intră în componenţa unor aparate sau organe animale şi vegetale şi prin care circulă hrană, aer etc. ♢ Tub fonator = organ (în formă de canal) cu care se realizează sunetele în vorbire, mărginit în partea posterioară de laringe şi în partea anterioară de buze şi de nări. – Din fr. tube, lat. tubus.

TUB s. 1. v. conduct. 2. (BOT.) tub ciuruit = vas ciuruit, vas liberian. 3. v. ţeavă. 4. (înv. şi reg.) sulinar. (~ de canal.) 5. (FIZ.) tub electronic = lampă. (Un ~ de radio.)

tub s. n., pl. túburi

TUB ~uri n. 1) Piesă cilindrică, rectilinie sau îndoită, goală în interior, folosită pentru scurgeri sau transportul de fluide, precum şi pentru alte scopuri; ţeavă. 2) Recipient cilindric de metal maleabil sau din material plastic al cărui conţinut (preparate cosmetice, medicale, alimentare) poate fi scos prin apăsare. ~ de pastă de dinţi. 3) Organ natural al organismelor animale sau vegetale. ~ digestiv. /<lat. tubus, fr. tube