VORNICÉL, vornicei, s.m. 1. Slujbaş subaltern al vornicului (1), însărcinat cu judecarea pricinilor mai mici de prin judeţe şi sate. 2. (Înv.) Vornic (2). 3. Flăcău însărcinat cu poftirea şi cinstirea oaspeţilor la nunţile ţărăneşti, cu conducerea alaiului nunţii, cu anunţarea darurilor şi cu rostirea oraţiei de nuntă; vornic (3). – Vornic + suf. -el.

VORNICÉL s. 1. vătăman, vătăşel. (~ul era ajutorul vornicului la sate.) 2. vătăşel, vătaf, (reg.) chemător, sol, frate-de-mire, frate-de-mireasă, (Transilv. şi Ban.) dever, (Transilv.) vifel. (~ la o nuntă ţărănească.)

VORNICÉL s. v. colăcar.

vornicél s. m., pl. vornicéi, art. vornicéii

VORNICÉ//L ~i m. 1) (în Moldova şi în Muntenia medivală; folosit şi ca titlu pe lângă numele respectiv) Boier de rang inferior vornicului, însărcinat cu treburi judecătoreşti în judeţe şi sate. 2) pop. Flăcău care pofteşte şi cinsteşte oaspeţii la nunţile ţărăneşti. /vornic + suf. ~el