ÎNCĂTUŞÁ, încătuşez, vb. I. Tranz. A pune cuiva cătuşe; p. ext. a lega pe cineva cu lanţuri; a înlănţui. ♦ Fig. (Despre sentimente, preocupări) A pune stăpânire pe cineva, a-l lipsi de libertatea spirituală. – În + cătuşă.

A încătuşa ≠ a descătuşa, a dezlănţui

ÎNCĂTUŞÁ vb. a fereca, a înlănţui, a lega. (A ~ un arestat.)

încătuşá vb., ind. prez. 1 sg. încătuşéz, 1 pl. încătuşăm; conj. prez. 3 sg. şi pl. încătuşéze; ger. încătuşând

A ÎNCĂTUŞ//Á ~éz tranz. 1) (persoane arestate) A pune în cătuşe. 2) fig. (sentimente, stări sufleteşti etc.) A face să nu se simtă liber; a pune stăpânire. ~ iniţiative. /în + cătuşă