ÎNCLEŞTÁ, încleştez, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) strânge puternic, ca un cleşte; a (se) înţepeni. ♢ Expr. (Refl.) A i se încleşta (cuiva) fălcile (sau gura) = a i se înţepeni maxilarele; p. ext. a nu mai putea vorbi, a amuţi. ♦ Tranz. A prinde strâns (ca într-un cleşte) un obiect, un instrument. 2. Refl. A se agăţa cu desperare (de ceva), a se prinde puternic (cu mâinile, cu braţele) de ceva; a rămâne prins de ceva (sau de cineva). 3. Refl. recipr. A se lupta cu îndârjire, corp la corp; a se încăiera. ♦ Refl. Fig. (Despre bătălii, războaie) A deveni crâncen, a se înteţi. – În + cleşte.

A încleşta ≠ a descleşta

ÎNCLEŞTÁ vb. 1. a strânge. (A ~ dinţii, pumnii.) 2. v. crispa. 3. v. încăiera.

încleştá vb., ind. prez. 1 sg. încleştéz, 3 sg. şi pl. încleşteáză

A SE ÎNCLEŞT//Á mă ~éz intranz. 1) A se închide strâns de tot (ca cleştele). ♢ A i ~ fălcile (sau gura) a-i deveni ţapene maxilarele; a nu fi în stare să deschidă gura. 2) A se agăţa cu disperare. 3) (despre fiinţe) A se lua la luptă, apucându-se cu îndârjire. 4) fig. (despre lupte, războaie) A deveni mai intens; a se desfăşura mai crâncen. /în + cleşte

A ÎNCLEŞT//Á ~éz tranz. 1) A prinde ca în cleşte. 2) A strânge cu putere (ca un cleşte). ~ pumnii. [Sil. în-cleş-] /în + cleşte