ÎNFRẤNGE, înfrấng, vb. III. Tranz. A învinge, a birui, a bate (în luptă). ♦ A-şi stăpâni o anumită stare sufletească. ♦ (Rar) A nesocoti voinţa cuiva, a călca o lege, o dispoziţie etc. [Perf. s. înfrânsei, part. înfrânt] – Lat. infrangere.

ÎNFRÂNGE vb. v. căi, frânge, pocăi, regreta, rupe.

ÎNFRÂNGE vb. 1. v. birui. 2. v. depăşi. 3. v. stăpâni. 4. v. răzbi.

înfrânge vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. înfrâng, perf. s. 1 sg. înfrânséi, 1 pl. înfrânserăm; part. înfrânt

A ÎNFRÂNGE înfrâng tranz. 1) A bate câştigând lupta. 2) A supune voinţei sale. [Sil. în-frân-] /<lat. infrangere