ÎNGĂDUITÓR, -OÁRE, îngăduitori, -oare, adj. Care îngăduie (1); p. ext. care iartă uşor, tolerant, răbdător; concesiv, indulgent. ♦ Blând, bun. [Pr.: -du-i-] – Îngădui + suf. -tor.

Îngăduitor ≠ neîndurat

ÎNGĂDUITÓR adj. 1. v. iertător. 2. v. bun. 3. v. con-cesiv. 4. v. înţelegător. 5. bun, cumsecade, înţelegător, omenos, (înv.) omenit. (Ce om ~!)

îngăduitór adj. m. (sil. -du-i-), pl. îngăduitóri; f. sg. şi pl. îngăduitoáre

ÎNGĂDUIT//ÓR ~oáre (~óri, ~oáre) 1) (despre persoane) Care îngăduie; caracterizat prin toleranţă faţă de abaterile de la normă; indulgent; iertător; tolerant. 2) (despre manifestări ale oamenilor) Care vădeşte bunătate; caracterizat prin bunătate; blajin; blând. /a îngădui + suf. ~tor