ÎNLĂNŢUÍ, înlắnţui, vb. IV. Tranz. 1. A pune, a lega în lanţuri; a încătuşa. 2. A cuprinde pe cineva (cu braţele). – V. îmbrăţişa. 3. Fig. A captiva, a subjuga, a încânta, a fermeca. 4. A aşeza în rând, a lega unul de altul, a coordona, a împreuna (în mod logic). ♦ Refl. A urma unul după altul (în şir neîntrerupt). [Prez. ind. şi: înlănţuiesc] – În + lanţ + suf. -ui (după fr. enchaîner).

A înlănţui ≠ a dezlănţui

ÎNLĂNŢUÍ vb. 1. v. încătuşa. 2. v. îmbrăţişa. 3. v. aso-cia.

ÎNLĂNŢUÍ vb. v. captiva.

înlănţuí vb., ind. şi conj. prez. 1 şi 2 sg. înlănţui, 3 sg. şi pl. înlănţuie, imperf. 3 sg. înlănţuiá, perf. s. 1 sg. înlănţuíi

A SE ÎNLĂNŢU//Í mă ~iésc intranz. A se ţine lanţ; a urma într-o succesiune continuă. /în + lanţ + suf. ~ui

A ÎNLĂNŢU//Í ~iésc tranz. 1) (persoane) A pune în lanţuri; a fereca; a lega. 2) fig. A ţine ca în lanţuri; a împiedica să se manifeste. 3) A cuprinde de jur împrejur. 4) fig. A pune stăpânire pe deplin; a subjuga; a robi; a cuceri; a captiva. 5) A face să se înlănţuiască. /în + lanţ