ÎNNEBUNÍ, înnebunesc, vb. IV. Intranz. A fi atins de nebunie, de demenţă; a deveni nebun; a se aliena; (prin exagerare) a-şi pierde calmul, stăpânirea de sine. ♢ Tranz. Durerea l-a înnebunit. ♢ Expr. (Tranz.) Nu mă-nnebuni!, se spune cuiva pentru a exprima mirarea sau neîncrederea faţă de cele auzite. ♦ Tranz. A face pe cineva să-şi piardă stăpânirea de sine; a agasa, a enerva. – În + nebun.

ÎNNEBUNÍ vb. (MED.) a se aliena, a se sminti, a se ţicni, (pop. şi fam.) a (se) strechea, (Transilv., Maram. şi Ban.) a (se) bolânzi, (prin Munt.) a primi, (Mold.) a sturluiba, a zăluzi, a (se) zărghi, (fam.) căpia, a se sona, (fig.) a se scrânti, a se trăsni, a se ţăcăni.

înnebuní vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. înnebunésc, imperf. 3 sg. înnebuneá; conj. prez. 3 sg. şi pl. înnebuneáscă

A ÎNNEBUN//Í ~ésc 1. intranz. A deveni nebun; a pierde facultatea de a judeca normal; a se scrânti; a se sminti; a se aliena. ♢ Ai ~it? exclamaţie de dezaprobare faţă de ceea ce zice sau face cineva. ~ după cineva (sau după ceva) a dori foarte mult pe cineva sau ceva. 2. tranz. A scoate din starea normală; a ameţi; a zăpăci; a buimăci. ~ de cap pe cineva. ♢ Nu mă ~! se spune pentru a-şi exprima mirarea sau neîncrederea faţă de cele auzite. /în + ne-bun