ÎNTORSĂTÚRĂ, întorsături, s.f. 1. Cotitură, curbă (a unui drum, a unei ape); Întorsură (1), cot (I 2). ♦ Fig. Schimbare esenţială în mersul, în dezvoltarea unei întâmplări; curs nou, înfăţişare nouă. 2. Fig. (Rar) Întorsură (2). 3. Fig. Fel de a aşeza cuvintele, propoziţiile într-o frază. – Întors² + suf. -ătură.

ÎNTORSĂTÚRĂ s. v. turnură.

ÎNTORSĂTÚRĂ s. v. cotitură.

întorsătúră s. f., g.-d. art. întorsătúrii; pl. întorsătúri

ÎNTORSĂTÚR//Ă ~i f. 1) Loc unde ceva îşi schimbă direcţia. 2) Formă arcuită, rezultată din schimbarea direcţiei (unui drum, unei ape curgătoare). 3) Schimbare neaşteptată în desfăşurarea evenimentelor; turnură. 4) fig. Construcţie rezultată din dispunerea specifică a cuvintelor. 5) Variaţie a tonului vocii. /întors + suf. ~ătură