ŞOÁPTĂ, şoapte, s.f. 1. Vorbire cu voce înceată, şoptire; p. ext. vorbă sau comunicare rostită pe şoptite. ♢ Loc. adj. şi adv. În şoaptă = încet, în taină, abia auzit. ♦ Murmur de glasuri care şoptesc; fig. susur, freamăt, şopot. 2. (La pl.) Calomnii, bârfeli, clevetiri. – Din şopti (derivat regresiv).

Şoaptă ≠ strigăt, ţipăt

ŞOÁPTĂ s. 1. şuşoteală, şuşotit, (pop.) şopăcăială, şopăială, şopăit, (reg.) şoporoială, şoşoneală, şoşot, (prin Olt. şi Munt.) pupuială, pupuit, (prin Olt.) pupuitură, (Transilv. şi Mold.) şopot. (Se aude o ~ nedesluşită de glasuri.) 2. v. calomniere. 3. v. foşnet. 4. v. clipocit.

şoáptă s. f., g.-d. art. şoáptei; pl. şoápte

ŞOÁPT//Ă ~e f. 1) Vorbire rostită cu voce înceată. 2) fig. Zgomot continuu, uşor şi monoton, produs de unele fenomene ale naturii (frunze, izvoare etc.); freamăt; murmur. ~a pădurii. 3) la pl. Vorbe răuvoitoare; bârfeli. /v. a şopti