ŞUIERÁT¹, şuierături, s.n. Faptul de a şuiera; zgomot specific făcut de cineva sau de ceva care şuieră. [Pr.: şu-ie-] – V. şuiera.

ŞUIERÁT², -Ă, şuieraţi, -te, adj. (Adesea adverbial) Cu un timbru strident, ascuţit [Pr.: şu-ie-] – V. şuiera.

ŞUIERÁT adj. şuierător. (O respiraţie ~.)

ŞUIERÁT s. 1. freamăt, şuier, şuierare, şuierătură, vâjâială, vâjâire, vâjâit, vâjâitură, vuiet, (fig.) geamăt. (~ul vântului.) 2. v. ţiuitură. 3. v. fluierătură. 4. păcăneală, păcănire, păcănit, păcănitură, pârâitură, răpăit, şuierătură, ţăcăneală, ţăcănire, ţăcănit, ţăcănitură. (Un ~ ritmic.)

şuierát s. n., pl. şuieráturi

ŞUIERÁT ~uri n. 1) v. A ŞUIERA. 2) Sunet caracteristic, scos de o fiinţă sau de un obiect care şuieră. ~ul vântului. ~ul mierlei. [Sil. şu-ie-] /v. a şuiera